sâmbătă, 27 august 2016

Barbu Nemţeanu

Poet de rară sensibilitate, talentat tălmăcitor din lirica modernă universală şi harnic publicist, Barbu Nemţeanu, scriitorul cu cea mai răspîndită carte de vizită pe care l-au dat Galaţii din trecut a trăit soarta tragică a artistului într-o orînduire nedreaptă.
Trecind fugar prin scurta şi zbuciumata sa viaţă scriitorul şi-a irosit forţele creatoare în epuizanta muncă gazetărească, lucrînd ca redactor la periodicile gălăţene „Înainte“ şi „Galaţii noi“, apoi la „Adevărul“, „Noua revistă română", „Convorbiri literare“, „Convorbiri critice“, „Flacăra‘ şi „Scena"; maturizarea sa artistică şi ideologică, expresie a contactului cu mişcarea muncitorească, îl integrează în presa de stînga, publicînd în „Viitorul social“ „versuri cu intenţiuni proletare", apoi la „Facla“ şi „Viaţa socială“ ale lui N.D. Cocea, sub influenţa căruia va redacta la Galaţi revista săptămînală „Pagini libere“, „publicaţie socialistă ce militează pentru o literatură realistă, împotriva curentelor reacţionare şi decadente".
Poezia lui Nemţeanu îşi are, fără îndoială, rădăcinile în această atmosferă: în ciuda unui anumit eclectism ce-i orientează creaţia lirică de început (romantic eminescian, simbolist, tradiţionalist idilic, ironist elegiac) nota realistă, uşor pamfletară, transpare vizibil.
Poezia „Galaţi“ publicată în „Pagini libere“, avînd conţinut demascator, a suscitat critica „Convorbirilor critice“ conduse de M. Dragomirescu care, apreciind-o pe ton aspru şi moralizator ca „satirică“, a recunoscut în mesajul ei „un suport ideologic extraordinar“. 
Satira socială se realizează aici magistral, apăsarea de plumb a lumii capitaliste fiind personificată atît de plastic în versurile:
„Galaţi oraş cumplit de negustori,
La tine stă poetul că-n Sodoma
El seamănă cu trudă mîndre flori,
Tu nu le poţi simţi însă aroma...“
Infierînd atotputernicia banului, Nemţeanu dezvăluie minciuna celor ce, „D-un singur zeu acuma, ştiu s-asculte, / D-un zeu turnat din aur şi argint.“
Viziunea lirică realistă aparţinea, fără îndoială, poetului protestatar care detestă „vechiul oraş capitalist“, ura mergînd pînă la ameninţarea directă, cînd poporul, asemenea Dunării înverşunate, va cere răzbunare:
„O, teme-te, oraş nelegiuit,
De-a Dunării cumplită răzbunare,
În curgere de val spre răsărit
Va duce despre tine veşti amare...“
Văzută temperamental, poezia lui Nemţeanu, traversată deseori de tristeţi şi dureri copleşitoare, respiră, totuşi, liberă, într-o atmosferă luminoasă, optimistă.
Volumul „Stropi de soare“ (cel mai reprezentativ în creaţia poetului) încorporează un registru tematic complex dominat de o coordonată majoră expres educativă: umanismul.
Găsim aici dragostea de viaţă şi natură, iubirea neprihănită, nobila aspiraţie spre bine, spre frumos, spre soare. Poetul solar, atras de vraja înălţimii, dar chinuit şi de inadaptabilitatea la condiţiile vieţii burgheze, Nemţeanu se vrea „un pui de vultur“, capabil să scruteze zările, să răzbune nedreptăţile: „Înalţă, vultur, fruntea-ngenuncheată
Spre cerurile-albastre înc-odată,
Tu eşti al lor şi ele-s ale tale!
Într-un avînt, tu culcă orice stavile la pămînt...!“
În preajma aniversării a 90 de ani de la naştere preţuirea poetului a fost semnul distinct al dragostei pe care contemporaneitatea noastră o acordă moştenirii literare.

AMINTIRI DESPRE NICOLAE DUNĂREANU


Prin Nicolae Dunăreanu, prozator de reală vocaţie, contemporan şi bun prieten cu Mihail Sadoveanu, meleagurile dunărene îşi revendică încă un scriitor ce aparţine acestor locuri, atît prin obîrşia, cît şi prin scrisul său. 
Căci opera sa, ce se integrează în proza realistă de la începutul veacului nostru, este, prin excelenţă, o frescă a porturilor, a aşezărilor pescăreşti, a lumii mirifice a deltei, o adevărată „împărăţie a stufului“, în care inefabilul peisagistic amplifică, parcă, tragismul încleştărilor umane, în lupta cu natura, dar şi cu asprimea unei vieţi „ce începe şi se termină cu apa“.

Atras de mirajul acestei lumi, Nicolae Dunăreanu, în ciuda pelerinajului ce i-l va oferi îndelungata sa viaţă (a călătorit foarte mult şi a profesat în multe oraşe: Alexandria, Galaţi, Huşi, Dorohoi, Bucureşti etc.) se va considera totdeauna fiu adoptiv al Tulcei „...oraşul pitoresc şi ciudat, aşezat pe malul Dunării între dealuri şi vii, cu originalele lui mori de vînt şi cu un interesant mozaic de populaţie...“

Aici, în Tulcea acelor ani de început de secol, Nicolae Dunăraanu, tînăr profesor de educaţie fizică la liceul din localitate, cunoaşte dificultăţile carierii didactice, dat fiind nonconformismul firii sale artistice, înclinaţia spre boemă, fapt relatat cu deosebită savoare de fostul său elev Gheorghe Eminescu, nepotul de frate al marelui poet. 
Tot aici, la Tulcea, viitorul scriitor se va apropia de mişcarea revoluţionară a vremii, împrietenindu-se cu luptătorul socialist Dr. Petru Alexandrov, şi tot aici va primi vizitele repetate ale lui Mihail Sadoveanu, în tovărăşia căruia va cunoaşte lumea mirifică a deltei, prin călătoriile sale nesfîrşite pe întinsul apelor, sursa principală de inspiraţie a creaţiei literare de mai tîrziu ce poartă pecetea atmosferei sadoveniene prin arta evocării, prin viziunea plastică, prin observaţia realistă şi psihologică.

În ciuda acestui fapt, Nicolae Dunăreanu este un prozator de talent, înzestrat cu o pregnantă personalitate, iscusit mânuitor al genului scurt, realist şi sentimental totodată, atras permanent de destinul unor fiinţe chinuite (pescari, hamali, marinari, ţărani, păstori, slujbaşi, pribegi, copii infirmi, femei şi bătrîni neputincioşi), stăpînite de patimi puternice, de superstiţii şi prejudecăţi, o lume pestriţă şi abrutizată ce ne aminteşte de Gorki (din care a tradus) sau de Korolenko (pe care l-a cunoscut în Tulcea, la cumnatul său Dr. P. Alexandrov).
Un hamal moare căzînd de pe o schelă din cauza neglijenţei patronului („Hamalii“), un copil mut, după ce schimbă mai mulţi stăpîni ce-l exploatează nemilos, îndură cu greu umilinţa şi traversînd o criză puternică, înnebuneşte („Mutul“), un modest poştaş trăieşte drama morţii „tovarăşului“ de suferinţă („Doi slujbaşi“), un ţăran isteţ şi harnic, nemaiputînd suporta exploatarea, ia darul beţiei şi se face hoţ, pedepsindu-şi exemplar stăpînul („Tîlharul“). Iată doar cîteva aspecte ce pledează în favoarea unui prozator valoros ce surprinde, în rama unor veritabile „bijuterii“ ale genului (schiţe, povestiri, însemnări memorialistice), o lume frămîntată şi dezumanizată, măcinată de patimi mărunte, generate de o societate nedreaptă.
Titluri sugestive ca „Chinuiţii“, „Din negura vieţii“, „Nădejdi spulberate“, „Pribeagul“, „Oamenii din deltă", „Oameni şi fapte“ etc. reliefează, într-o gamă variată de modalităţi artistice, aspecte dramatice din viaţa celor umiliţi şi exploataţi, conflicte de clasă, scene erotice, răzbunări pătimaşe în numele spiritului justiţiar, atitudini romantice vijelioase, alienări psihice, crime şi decăderi morale, toate la un loc integrîndu-se armonios în ţesătura unei „pînze“ ce reconstituie, în totalitatea ei, imaginea sumbră şi dureroasă a existenţei de altădată a oamenilor ce au trăit „în împărăţia stufului“.